Care este cea mai mare poruncă? Toți Creștinii răspund cu ușurință la această întrebare. Este porunca iubirii, adică să îl iubim pe Dumnezeu, cu toată ființa noastră și pe aproapele nostru la fel ca pe noi înșine. Poruncă iubirii față de Dumnezeu rămâne neschimbată, între cele două Testamente, dar porunca iubirii de aproapele suferă o modificare esențială, care stă la baza întregii morale creștine. Cea mai mare poruncă cuprinsă în N.T., alături de dragostea pentru Dumnezeu, este una care nu este cuprinsă în V.T. Este vorba despre porunca nouă dată de Domnul Isus (Iisus), aceea de a ne iubi unii pe alții așa cum ne-a iubit El. Câte porunci conține N.T.? Două porunci, care sintetizează V.T. plus încă o poruncă nouă. Care sunt cele două? Prima este porunca de mai jos:
· 34 Când au auzit fariseii că Isus a astupat gura saducheilor, s-au strâns la un loc.
· 35 Şi unul din ei, un învăţător al Legii, ca să-L ispitească, I-a pus întrebarea următoare:
· 36 „Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?”
· 37 Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.”
· 38 Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă.
· 39 Iar a doua, asemenea ei, este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”
· 40 În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Prorocii.” (Matei 22; 34-40)
Isus (Iisus) a răspuns la întrebarea: Care este cea mai mare poruncă din Lege? Tot Isus (Iisus) însă a dat o poruncă și mai mare decât cea consemnată în textul citat, a doua parte a acestuia, o poruncă care nu este în Lege. Aceasta este o poruncă în N.T. și care îl definește pe acesta în esența sa și care însumează tot ceea ce aduce nou acesta.
· 34 Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.
· 35 Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.” (Ioan 13; 34-35)
La prima vedere este vorba despre una și aceeași poruncă, fără nici o deosebire între ele. Amândouă se referă la iubire, amândouă reprezintă porunca iubirii. Nu este deloc așa, între cele două porunci, a doua parte din porunca din Matei și porunca din Ioan, există o deosebire fundamentală, care face deosebirea între V.T. și N.T. Care este diferența? În prima poruncă ni se cere să îl iubim pe aproapele nostru ca pe noi înșine, în mod imperfect, în a doua poruncă ni se cere să îl iubim pe aproapele nostru așa cum l-a iubit Isus (Iisus). Este o mare diferență. Noi ne iubim pe noi înșine cu o dragoste imperfectă, pe când Isus (Iisus) ne iubește cu o dragoste desăvârșită. Isus (Iisus) s-a sacrificat pe Sine pentru noi și a murit pe cruce pentru noi, dar atunci când noi îi iubim pe ceilalți ca pe noi înșine principiului sacrificiului de sine nu își găsește întotdeauna locul. Îl iubim pe aproapele nostru ca pe noi înșine, dar ne iubim și pe noi și este foarte greu să ținem o balanță între dragostea pentru aproapele și dragostea pentru noi înșine. Aici este marea problemă a Creștinismului, la care, la prima vedere nu există rezolvare. Cu toate acestea, de fapt, rezolvarea există. Îl iubim pe aproapele nostru, dar ne iubim și pe noi la fel de mult și atunci, în cazul că trebuie să facem alegeri, cum trebuie să decidem, în favoarea noastră sau în favoarea aproapelui? Trebuie să îl favorizăm pe aproapele nostru sau trebuie să ne favorizăm pe noi? Nu putem întotdeauna să împărțim exact în două, nu putem să intrăm amândoi pe ușă, în același timp. Teoretic, trebuie să îl iubim pe aproapele nostru ca și pe noi înșine, dar practic când ne iubim pe noi înșine, la fel de mult ca și pe aproapele nostru ne este greu, chiar imposibil să alegem în favoarea aproapelui, deoarece dragostea noastră de sine este un obstacol, în acest sens. Apostolul Pavel, în epistola către Filipeni, ne îndeamnă să căutăm mai întâi foloasele altora și apoi foloasele noastre căci acesta este gândul care era și în Isus (Iisus) (Filipeni 2; 4-5) În acest caz, noi nu mai iubim pe aproapele nostru ca pe noi înșine, ci mai mult decât pe noi înșine. Acesta este, de fapt, standardul moral al Creștinismului. Dreptatea este înlocuită cu sacrificiul de sine. Isus (Iisus) ne-a învățat următoarele:
· 34 Apoi a chemat la El norodul împreună cu ucenicii Săi şi le-a zis: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze.
· 35 Căci oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va mântui. (Marcu 8; 34-35)
Cheia de înțelegere a Creștinismului se bazează pe aceste versete. Noi nu credem în Dumnezeu doar pentru ca să ne meargă nouă bine, pentru ca să prosperăm financiar, pentru ca familia noastră să aibă tot ce îi trebuie. Sigur că acestea sunt obiective legitime dar credința în Dumnezeu înseamnă mult mai mult decât atât. Noi experimentăm, prin credința noastră în Dumnezeu, lucruri noi, experimentăm sacrificiul de sine, în beneficiul altora. Aceasta a făcut Isus (Iisus), El nu s-a gândit la interesele Sale și nu le-a pus pe acestea pe același plan cu interesele noastre, nu ne-a iubit pe noi ca pe Sine însuși, Isus (Iisus) ne-a iubit pe noi mai mult decât pe Sine însuși. Dacă Isus (Iisus) se iubea și pe Sine la fel cum ne-a iubit pe noi, atunci El nu ar fi murit pentru noi. Ar fi avut destule motive, care să justifice, cu deplină dreptate, faptul de a își prețui viața Lui, mai mult decât pe a noastră. Dacă Isus (Iisus) s-ar fi iubit pe Sine la fel cum ne iubea pe noi, probabil că noi am fi fost pe un plan secund, dat fiind condiția noastră de oameni păcătoși. Astfel Isus (Iisus) a renunțat pentru un timp la gloria cerească și a venit pe pământ ca să trăiască și să moară ca un rob, ca să ne salveze sufletele. Isus (Iisus) ne-a iubit pe noi mai mult decât pe Sine însuși și de aceea și-a sacrificat viața și a murit pe cruce pentru noi. Isus (Iisus) nu ne-a iubit doar ca pe Sine însuși, nu a pus în balanță viața Lui cu viața noastră, Isus (Iisus) a renunțat la viața Lui pe pământ, pentru ca să salveze viața noastră veșnică.
· 4 Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora.
· 5 Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Hristos Isus:
· 6 El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu,
· 7 ci S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.
· 8 La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. (Filipeni 2; 4-8)
Porunca nouă, pe care ne-a dat-o Isus (Iisus) este ceea ce deosebește religia creștină de religia iudaică. În religia iudaică exista principiul ochii pentru ochi și dinte pentru dinte. În religia creștină nu mai există acest principiu.
· 27 Dar Eu vă spun vouă care Mă ascultaţi: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc,
· 28 binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei ce se poartă rău cu voi.
· 29 Dacă te bate cineva peste o falcă, întoarce-i şi pe cealaltă. Dacă îţi ia cineva haina cu sila, nu-l opri să-ţi ia şi cămaşa.
· 30 Oricui îţi cere, dă-i; şi celui ce-ţi ia cu sila ale tale, nu i le cere înapoi.
· 31 Ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel.
· 32 Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii iubesc pe cei ce-i iubesc pe ei.
· 33 Dacă faceţi bine celor ce vă fac bine, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii fac aşa.
· 34 Şi dacă daţi cu împrumut acelora de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să ia înapoi întocmai.
· 35 Voi însă iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi ceva în schimb. Şi răsplata voastră va fi mare şi veţi fi fiii Celui Preaînalt; căci El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi.
· 36 Fiţi, dar, milostivi cum şi Tatăl vostru este milostiv. (Luca 6; 27-36)
Este o cu totul altă morală. Eu am subliniat în repetate rânduri că este greșit a se confunda cele două religii între ele. Există un element de continuitate între aceste religii dar există și o mare ruptură. Nu este aceeași religie, sunt pur și simplu două religii diferite, cea de-a doua s-a născut din cea dintâi, dar o depășește pe aceasta printr-un standard moral mult mai înalt, printr-o înălțime spirituală la care prima nu a ajuns. Isus (Iisus) nu ne cere doar să facem dreptate, ne cere să ne sacrificăm pe noi înșine. Spiritul de sacrificiu este emblema credinței creștine. Lepădarea de sine, renunțarea totală la egoism este ceea ce ne propune Isus (Iisus) și practicarea unor ritualuri, pentru a intra în voia lui Dumnezeu și pentru ca El să ne privească cu ochi buni și să ne ajute nu este decât începutul unei apropieri de El. Mulți Creștinii se înghesuie la moaște pentru ca să fie primii care să fie ajutați de Dumnezeu. Cu toate acestea un Creștin trebuie să caute mai întâi foloasele celorlalți și apoi foloasele sale. Oricât ar părea de ciudat, un Creștin sau o Creștină câștigă mai mult atunci când cedează locul cel dintâi altuia, decât atunci când se zbate să ajungă primul la un lucru pe care el sau ea îl consideră bun.
Suntem în prezența a două porunci diferite, aceea de a iubi pe aproapele ca pe sine însuși și aceea de a iubi ca și Hristos, adică de a iubi pe aproapele cu lepădare de sine. Creștini sunt numai aceia sau acelea care iubesc ca și Hristos, jertfindu-se pe ei sau pe ele însele, căci acesta este semnul după care poate recunoaște cineva că noi suntem ucenicii lui Hristos. Numele de ”pocăit” nu înseamnă, în mod necesar, că suntem ucenicii lui Hristos. Puterea de a ne sacrifica viețile pentru ca și alții să poată să fie salvați, iată ce înseamnă să fim ucenicii Lui. Nu este de ajuns să devenim membrii la o confesiune Neo-protestantă, pentru ca să ne numim ucenicii lui Hristos, trebuie să ne lepădăm de noi înșine și să îl urmăm pe El. Atunci când facem acest lucru devenim ucenicii lui Isus (Iisus) și până nu suntem gata să o facem suntem doar ucenicii unor confesiuni creștine și nu neapărat ucenicii lui Hristos. Toată morala cuprinsă în toate învățăturile lui Isus (Iisus) se bazează pe acest principiu, adică să îl iubim pe aproapele nostru mai mult ca pe noi înșine. Sunt de acord că a practica acest principiu presupune un salt în necunoscut, un act de mare curaj și că acest pas nu se poate face decât în baza unei mari credințe. Ce credință trebuie să aibă cineva pentru a iubi ca și Hristos? Trebuie să aibă aceeași credință pe care El a avut-o în Tatăl. Aceasta este însă răbdarea sfinților.
· 12 Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” (Apocalipsa 14; 12)
Pentru a iubi ca și Isus (Iisus) avem nevoie de o credință ca și a Lui, căci numai în baza unei asemenea credințe o persoană poate fi gata să meargă până la capăt cu sacrificiul de sine. Indiferent de ce confesiune creștină aparținem sau chiar dacă nu aparținem de nici o confesiune creștină ci suntem doar membrii în Biserica nevăzută a lui Dumnezeu, în Biserica care este o entitate spirituală, avem nevoie de credința lui Isus (Iisus) și nu doar de credința în Isus (Iisus). Numai prin această credință vom putea să depășim pragul propriilor noastre instincte de conservare a speciei și să fim gata să renunțăm la egoismul nostru natural și la interesele noastre imediate. Desigur că mulți vor încerca să profite de ceea ce vor vedea în noi ca și o slăbiciune și vor încerca să ne exploateze această generozitate, dar fiecare va merge pe acest drum atât cât îi va permite Dumnezeu să meargă. Indiferent de puterea noastră de a pune în practică acest principiu, aceasta este învățătura lui Hristos și în raport cu acest standard toți suntem păcătoși.